VIETI TRANSFORMATE

INAPOI

Acest interviu a fost difuzat initial de Radio Vocea Evangheliei, in cadrul emisiunii "VIETI TRANSFORMATE" si publicat in cartea cu acelasi titlu.

*******************
EVA TIPONUT
“Ca soţ şi soţie, între noi a fost o CONCURENŢĂ puternică.”

" ’Mama, ce ştii tu să-mi spui, există Dumnezeu?’ M-am simţit ‘pusă la colţ’, pentru că eu nu ştiam ce să-i răspund copilului meu."

“Ajunsesem să NU  MĂ  SUPORT  PE  MINE  ÎNSĂMI. Am zis: ‘Doamne, ce se întâmplă în viaţa mea?’.”

“Devenisem ambiţioasă, devenisem foarte doritoare de a mă înălţa. Mi se părea că totul mi se datorează mie.”

“Concepţia materialistă atee îţi insuflă egalitate între bărbat şi femeie, iar lucrul acesta a fost ceva CUMPLIT.”

“Nu după multe zile a venit revoluţia, dar în inima mea, deja Domnul Isus făcuse o revoluţie. Una spirituală.”

            Am fost crescută într-o familie creştină, părinţii mei au fost nişte oameni morali, dar abia atunci când L-am cunoscut pe Dumnezeu mi-am putut da seama că de fapt ei nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu.

Şcoala şi facultatea le-am făcut pe vremea comunismului, din '64 până prin '72. În facultate aveam acea dorinţă de înălţare, de a face lucrurile pentru sine, de a atinge un anumit ţel, care de fapt nu era un ţel pentru Dumnezeu, ci era ţelul meu personal.

Am fost un student bun, dar foarte implicată în activitatea politică. Acest lucru mi-a influenţat gândirea în aşa măsură încât atunci când am terminat facultatea, eram un ateu.

Nu credeam că există Dumnezeu şi după ce am fost repartizată la întreprinderea de aparate electrice de măsură din IAEM Timişoara, am urmat aceeaşi cale ascendentă în activitatea mea politică.

Am fost membră de partid, apoi, aproape 8 ani de zile am fost secretară de partid a unei grupe destul de numeroase de ingineri proiectanţi din cadrul acestei intreprinderi.

            Aş putea spune că acest loc a fost extraordinar de favorabil pentru mine pentru a-L putea cunoaşte pe Dumnezeu. Pentru că devenisem ambiţioasă, devenisem foarte doritoare de a mă înălţa. Mi se părea că totul mi se datorează mie, deşi nu eram înfigăreaţă sau obraznică, dar aveam nişte ambiţii ascunse.

Aceste ambiţii au fost favorizate şi de faptul că m-am căsătorit, iar soţul meu este profesor universitar la Facultatea de Electrotehnică. El m-a ajutat foarte mult în partea profesională, dar, ca soţ şi soţie, între noi a fost o CONCURENŢĂ puternică. Eu m-am simţit dezavantajată din punct de vedere profesional, pentru că el era un om capabil şi m-a depăşit, iar eu vroiam să-l depăşesc pe el implicându-mă în activităţi politice.

Această concurenţă a fost un dezastru pentru familie, pentru că eu nu am fost o soţie cum ar fi trebuit să fiu, ci exista între noi acea concurenţă, acea bătălie. Mai mult decât atât, deoarece concepţia materialistă atee îţi insuflă egalitate între bărbat şi femeie, lucrul acesta a fost ceva CUMPLIT.

            Lucrurile nu au mers de la început foarte dezastruos, dar an după an aceste lucruri au fost evidente. Atunci poate nu mi-am dat seama, dar, parcurgând anii, mi-am dat seama că în fiecare an eu pierdeam teren.

Prin mari eforturi ale medicilor, am născut un copil. Îi mulţumesc Domnului pentru că acum sunt convinsă că este harul Lui şi este darul Lui dat familiei noastre. L-am născut la o vârstă destul de înaintată, am avut 39 de ani când l-am născut pe Sebastian.

Mi-am pus ambiţii în el, am vrut eu să fac din el un om deosebit, soţul meu a vrut să facă din el un om deosebit, iar aici planurile noastre se ciocneau şi apăreau întotdeauna divergenţe.

Copilul nu avea nimic de câştigat, ci parcă s-a îndepărtat de mine, cel puţin aşa am simţit eu. Fiind un copil curios şi studios, şi fiind un copil care a avut o chemare de la Domnul, el a început să citească Biblia. Avea 10 anişori când mi-a pus această întrebare: "Mama, ce ştii tu să-mi spui, există Dumnezeu?"

M-am simţit "pusă la colţ", pentru că eu nu ştiam să-i răspund copilului meu. Atunci, aşa cum eram obişnuită să ies din anumite încurcături, i-am dat copilului meu următorul răspuns:

"O, Sebastian, există în mintea unor oameni slabi şi neputincioşi, e ceva...este...este o ficţiune a minţii umane."

Copilul m-a privit şi ziua aceea n-am să o uit nicicând. Ştiu că nu l-am mulţumit cu acel răspuns, pentru că abia după câţiva ani, când şi eu şi el ne-am întors la Domnul, copilul mi-a spus: "Mama, tovarăşa învăţătoare, când am întrebat-o de Dumnezeu, ea mi-a zis că există!"

Atunci mi-am dat seama cât de incapabilă eram ca eu să-i dau copilului meu adevărul.

Aceste întâmplări nu m-au lăsat indiferentă, ci m-au marcat. De mult ori mi-am adus aminte de această întrebare atât de tranşantă, aşa cum numai copii ştiu să pună.

            La fabrica unde lucram, în anii '70 erau foarte mulţi “pocăiţi” - copii ai lui Dumnezeu. Aşa că noi ceilalţi care nu credeam în Dumnezeu, îi desconsideram, ne feream de pocăiţi, îi tratam cam de sus, dar îi priveam totuşi cu curiozitate.

Îmi amintesc că majoritatea angajaţilor de la o bandă de montaj dintr-o secţie, cărora acum le pot spune fraţii mei şi surorile mele, erau pocăiţi de la diferite biserici.

Ei se adunaseră în acel loc şi printr-o împrejurare nefavorabilă pentru ei, au fost puşi în tura de noapte. Aceşti fraţi şi surori, aceşti "pocăiţi" noaptea cântau. Vă daţi seama, în toată întreprinderea aceea noaptea era linişte, şi ei cântau. Dar bănuiesc că harul Domnului era peste ei pentru că făceau norma cum nu făceau alte benzi de montaj. Ba mai mult, ei lucrau pentru export şi fabrica, într-o vreme, chiar dacă mulţi nu au recunoscut-o, se sprijinea pe această muncă pe care ei o făceau în cursul nopţii. Până într-o zi când au cântat puţin mai tare şi au fost auziţi de nişte securişti care patrulau pe acolo, iar directorul a fost luat la întrebări. Directorul, deşi nu era pocăit, dar pentru el se rugau câteva zeci de pocăiţi din fabrică, a avut acest răspuns extraordinar: "Dacă aveţi ceva împotriva acestor oameni şi dacă îi veţi muta din fabrica mea, nu mai răspund de export." Şi cum bine ştim, fabrica noastră era prima la export pe vremea aceea, iar acei oameni au rămas.

Aceste lucruri m-au pus atunci pe gânduri. Cred că de acolo a început cercetarea vieţii mele şi mi-am pus întrebarea: "Totuşi, cum de oamenii aceştia reuşesc să facă norma şi ceilalţi nu?"

Mi-am continuat activitatea ca secretar de partid, dar nu-mi dădeam seama că eram în mijlocul unor oameni care minţeau, furau şi făceau alte lucruri. Eu nu practicam aceste fapte, dar ştiam de ele, le cunoşteam.

Ba mai mult, în activitatea politică, de multe ori prezentam oamenilor minciuni. Parcă cu zi ce trecea, problemele se amplificau. Ajunsesem să NU  MĂ  SUPORT  PE  MINE  ÎNSĂMI. Am zis: "Doamne, ce se întâmplă în viaţa mea?".

Eram foarte nervoasă. În zilele în care trebuia să ţin şedinţele de partid, trebuia să iau un pumn de calmante, ca să pot să ţin acele şedinţe. Simţeam că ceva se întâmpla în viaţa mea.

Acasă eram aşa de recalcitrantă încât abia mă înţelegeam cu soţul meu. Cu copilul nu mai spun. Erau doar cuvinte despre ce să faci astăzi, ce să mănânci, nu era nici un fel de comunicare ca de la mamă la fiu. Zi de zi parcă îmi dădeam seama că ajung la limita de saturaţie a acestei vieţi şi toate aceste lucruri ajunseseră la culme în anul 1989, în noiembrie, înainte de revoluţie.

            Mi-am zis: "Doamne, eu nu mai pot să continui în felul acesta", deşi nu ştiam nimic ce se va întâmpla peste scurt timp. Aveam senzaţia că nu voi mai putea face faţă ca şi om.

Deoarece chiar în secţia în care lucram erau câteva fete pocăite, m-am dus la una dintre ele şi i-am spus: "Ştii, eu am...eu am un necaz". Toată lumea ştia că sunt secretară de partid şi se fereau de mine, dar fata aceasta mă simpatiza şi şi-a făcut timp pentru mine. I-am spus: "Tu eşti pocăită, nu-i aşa? Te rog să-mi spui, când tu te rogi la Dumnezeu, Dumnezeu îţi împlineşte dorinţa?"

Fata s-a uitat la mine şi mi-a spus: "Dacă este după voia Lui, da!". "Şi ce înseamnă după voia Lui?" am continuat eu. Atunci în câteva cuvinte mi-a explicat, apoi mi-a zis: "Dar ce problemă aveţi?". I-am spus că aş vrea să nu mai fiu aleasă secretară de partid la alegerile care urmau, şi dacă aş putea aş dori să nu mai rămân nici în partid. Atunci mi-a zis: "Păi ne rugăm". I-am zis: "Tu să te rogi, că eu nu ştiu". Şi s-a rugat ea. Eu i-am zis: "Atât? Mai trebuie să fac ceva, să mă duc la catedrală, să pun o lumânare?" Mi-a spus: "Nu! Doar atât!".

Şi atât a fost.

            În 19 Octombrie 1989 au fost alegerile, şi cu câteva zile înainte a venit un ordin ca toţi cei care sunt de naţionalitate maghiară să nu fie realeşi ca secretari de partid. Eu eram de naţionalitate maghiară.

Am fost copleşită. Ştiam că acea fată nu avea cunoştinţă de acel ordin şi atunci am zis: "Da, Doamne, înseamnă că Tu exişti."

Atunci am îndrăznit să merg la o prietenă care se pocăise de câţiva ani şi care era în aceeaşi fabrică, şi am început să o întreb despre credinţă. Ea mi-a spus ce înseamnă să-L cunoşti pe Dumnezeu, şi mi L-a prezentat pe Isus Cristos, de care eu până atunci nu auzisem. Nu ştiam că El s-a jertfit pentru mine personal. Fiecare cuvânt care mi se spunea din Biblie, era pentru mine ceva extraordinar. Am zis: "Doamne, dacă într-adevăr lucrurile acestea sunt aşa, eu aş dori să Te cunosc, dar cum?", deoarece eu eram încă în fabrică şi aveam multe întrebări în mintea mea, eram foarte tulburată.

Am venit acasă şi în acele zile mă îmbolnăvisem, am avut o stare de agitaţie şi ajunsesem într-un impas încât am zis: "Doamne, nu ştiu încă dacă exişti, în afară de această experienţă pe care Tu mi-ai arătat-o, dar eu aşa nu mai pot trăi." În această neclaritate, pentru că erau într-adevăr nişte zguduituri la nivelul minţii mele, eram afectată şi din punct de vedere sufletesc. M-am gândit şi la sinucidere.

Atunci copilul meu mi-a destăinuit printre altele că el citise Biblia, şi că există un Dumnezeu care poate să vindece şi care este un Dumnezeu bun. Am fost foarte contrariată, m-am speriat, am crezut că el trecuse la pocăinţă, fără ca eu să ştiu. Dar el mi-a spus: "Nu, mama. Biblia din care am citit există în casa noastră de când voi v-aţi căsătorit şi este de la bunica." Socrul meu a fost preot.

Lucrurile acestea puse cap la cap m-au determinat să iau o hotărâre. M-am dus împreună cu fiul meu şi cu acea prietenă la o biserică evanghelică.

Acolo m-am simţit ca şi cum n-aş mai fi fost pe acest pământ. Atunci mi-am dat seama de ce acei oameni sunt aşa cum sunt. Nu după multe zile a venit revoluţia, dar în inima mea, Domnul Isus făcuse deja o revoluţie. Una spirituală.

            Când i-am spus mamei că m-am pocăit, a scos o cărţulie de rugăciuni şi mi-a spus: "Uite, eu de peste 50 de ani citesc în fiecare zi din cartea aceasta de rugăciuni, aşa că tu să nu-mi spui mie acum de Dumnezeul tău."

I-am răspuns: "Mamă, în toţi aceşti 50 de ani, tu ai fost în aceeaşi stare sufletească zi de zi? În fiecare zi ai fost supărată, în fiecare zi ai fost bucuroasă? Pentru că în fiecare zi ai spus aceeaşi rugăciune." Mama a înţeles atunci ce înseamnă un Dumnezeu personal, care a murit pentru oameni. Mama L-a primit pe Domnul Isus Cristos înainte de moarte şi a fost botezată. Şi tatăl meu s-a întors la Domnul după moartea mamei mele.

            Soţul meu, care nu avea asemenea convingeri, a fost foarte surprins de hotărârea mea, dar fiind şi el fiu de preot ortodox, nu m-a oprit să-L urmez pe Dumnezeu. Dar nici nu a vrut să facă pasul pe care l-am făcut eu şi copilul nostru.

            A urmat o perioadă în care situaţia era diferită faţă de înainte. În lunile următoare, când veneam de la biserică îi spuneam soţului predica şi tot ce am simţit eu la biserică. Dar de la o vreme el mi-a interzis să-i mai povestesc. Am tăcut şi din clipa aceea nu i-am mai vorbit din Biblie. Începând de atunci m-am hotărât ca eu să fiu "lumină" în casa mea şi astfel să-l câştig pe soţul meu.

Ideea mi s-a părut bună, dar nu o puteam împlini, aşa încât până la urmă m-am simţit frustrată, m-am simţit respinsă şi m-am îndepărtat. De atunci între noi a existat un zid, a existat o barieră care nu trebuia să existe.

Am înţeles mai târziu că eu nu puteam să-l iau pe soţul meu, să-l duc într-o biserică şi să-l fac creştin. Acest lucru numai Domnul Isus putea să-l facă, poate prin mine, poate prin alţii.

Am început să mă rog ca Dumnezeu să facă aşa şi aşa, ca totul să fie bine. Dar tot Dumnezeu mi-a descoperit că de fapt EU  TREBUIA  SĂ  MĂ  SCHIMB, şi că lucrarea pe care El avea de gând să o facă, nu era problema mea. Aici aş vrea să le încurajez pe femeile care sunt în situaţia mea, pentru că noi de multe ori  dorim, şi este o dorinţă bună ca atunci când Îl găseşti pe Dumnezeu să vrei să Îl dai fiinţei celei mai dragi. Dar Dumnezeu ne cere înţelepciune. S-ar putea ca într-adevăr, Dumnezeu să-l folosească pe soţul tău sau pe soţia ta ca un instrument de şlefuire pentru tine, de formare.

            Lucrurile acestea eu le-am înţeles puţin mai târziu. Am înţeles că eu va trebui să trăiesc prin credinţă, până în momentul când Dumnezeu va hotărî lucrul acesta.

Trebuie să vă mărturisesc că eu nu-l puteam vedea pe soţul meu creştin. Dumnezeu n-avea cum să lucreze la inima lui, din moment ce eu nu credeam că el ar putea deveni creştin. Când mi-am descoperit această stare, am continuat să mă rog din nou. Abia acum simt în duhul meu că acest lucru este într-adevăr realizabil. Doresc şi parcă văd prin credinţă lucrarea extraordinară pe care Domnul o pregăteşte pentru soţul meu.

Eu am vrut să fiu o soţie perfectă, o soţie fără vină, dar NU AM REUŞIT. NU AM REUŞIT.

Mi-am dat seama că toate acestea sunt doar dorinţele mele, eforturile mele, iar fără ajutorul Domnului, nu pot face nimic.

Din nou am cedat, din nou am venit la cruce, din nou mi-am cerut iertare Domnului şi m-am pocăit. Domnul a fost aşa de minunat că a îngăduit să fac parte dintr-o grupă de rugăciune, ceea ce niciodată nu mi-am imaginat că s-ar putea întâmpla.

Dar aş vrea să le încurajez din nou pe femei să Îl lăsăm pe Dumnezeu să Îşi facă lucrarea în familiile noastre, iar noi, pe genunchi, la cruce, să strigăm către Domnul.