|
INAPOI
Acest interviu a fost difuzat initial de Radio Vocea Evangheliei,
in cadrul emisiunii "VIETI TRANSFORMATE" si publicat in
cartea cu acelasi titlu.
*******************
GABRIELA POVIAN
“Iubeam dansul, iubeam discotecile, iubeam
barurile, îmi plăceau nopţile petrecute cu alţi tineri în păcatul
curviei, în păcatul desfâului. Iubeam toate păcatele pe care tinerii
le fac şi pe care nu le consideră păcate, pentru că nici eu nu le
consideram păcate. Era ceva ce-mi plăcea.”
“Cea prin care Dumnezeu a hotărât să-mi dea viaţă a
vrut să facă avort, dar în acea vreme nu erau permise avorturile şi
atunci ea a decis să nască copilul, apoi să-l abandoneze într-un
leagăn, să nu facă ea un avort prin care ar putea să-i fie pusă
viaţa în pericol.”
“Să vină un om înaintea ta după 22 de ani şi să-ţi
spună: ‘Uite, eu sunt copilul tău!’ ”
“Am avut sentimentul de siguranţă. Am avut
sentimentul că în orice clipă, dacă voi muri, voi merge în cer. Am
avut sentimentul că locul meu nu este aici.
Locul meu este acolo în cer.”
“Nu puteam să înţeleg jertfa Lui pentru mine.”
“Ştiu că sunt preaiubită de Domnul şi ştiu că
Dumnezeu a luptat mult ca eu să mă nasc.”
“Dumnezeu nu vrea un om pentru o religie, pentru un
cult, pentru o confesiune. Dumnezeu vrea un om care să semene cu
El.”
“Vreau să vă spun este că sunteţi o valoare în
ochii lui Dumnezeu.”
Reporter:
- Ce aţi face dacă într-o zi sună cineva la uşă şi
vă întreabă pur şi simplu, sec, dacă-l cunoaşteţi pe Domnul Isus
Cristos şi dacă n-aţi vrea să-l primiţi în inima dumneavoastră ca
Domn şi Mântuitor? Acest lucru i s-a întâmplat Gabrielei Povian.
Gabriela are 29 de ani, lucrează ca
educatoare la Leagănul de copii, este căsătorită cu Sorin, iar fiica
lor se numeşte Andrada.
Gabriela Povian:
- Am rămas foarte uimită de întrebare pentru că
nimeni nu-mi mai pusese o astfel de întrebare. În câteva cuvinte
mi-a vorbit despre Domnul Isus şi despre Dumnezeu, apoi mi-a spus: “Dacă
vrei să mergi în cer, Domnul Isus trebuie să locuiască în inima ta.
Tu trebuie să-l primeşti pe El ca Domn şi Mântuitor în inima ta.”
Duhul Domnului m-a cercetat şi m-am rugat cu lacrimi
în ochi, cu toată inima şi cu toată sinceritatea.
Reporter:
- Ce ai întrebat şi ce ai vrut să afli mai
mult despre Domnul Isus Cristos?
Gabriela Povian:
- Nu puteam să înţeleg jertfa Lui pentru mine. Am
spus: “Dar de ce? Cum e posibil? Dumnezeu care m-a creat, de ce
nu m-a făcut să fiu aşa cum doreşte El? De ce nu pot să intru în cer
aşa cum sunt? De ce a trebuit ca El să vină de acolo din cer şi
să-şi dea viaţa pentru mine?” Pentru mine a fost mereu o enigmă
lucrul acesta.
Reporter:
- “Ce dragoste de Dumnezeu, să moară-un Rege-n
locul meu.” Doar în creştinism se întâmplă aşa ceva. În nici o
altă religie a lumii, Dumnezeul religiei respective nu se dă El
Însuşi jertfă pentru oameni.
De ce aveai nevoie de Dumnezeu în viaţa ta? Nu erai
un om moral, cinstit, corect? Ce păcate te apăsau astfel încât să ai
nevoie de Cristos în viaţa ta?
Gabriela Povian:
- Eram un om moral şi cinstit, dacă s-ar
putea spune aşa, dar îmi era tare frică de moarte. Nu ştiam ce se va
întâmpla cu mine după ce voi muri.
Aveam 18 ani şi ca orice tânăr iubeam dansul,
discotecile, barurile, îmi plăceau nopţile petrecute cu alţi tineri
în păcatul curviei, în păcatul desfrâului. Iubeam toate păcatele pe
care tinerii le fac şi pe care nu le consideră păcate, pentru că
nici eu nu le consideram păcate. Era ceva ce-mi plăcea.
Reporter:
- Ce-au spus cei care te cunoşteau? Este
destul de ciudat acum, într-o lume a libertăţii sexuale totale, să
spui cuiva: “Nu este corect să trăiţi aşa, trebuie să trăiţi
moral, trebuie să trăiţi o viaţă de sfinţenie pentru că aşa ne cere
Dumnezeu.” Pare o nebunie!
Gabriela Povian:
- Exact, pare o nebunie. Şi pentru mine
părea în acele vremuri. Ai atins un punct foarte important. Mi-era
foarte frică de reacţia celor din jurul meu, deoarece mă simţeam
importantă în grupul meu de tineri cu care umblam şi îmi era foarte
frică de părerea lor.
Reporter:
- Din nefericire, de multe ori ţinem cont de părerea
grupului din care facem parte şi nu ţinem cont, în primul rând, de
părerea lui Dumnezeu despre viaţa noastră.
Gabriela Povian:
- Din nefericire, chiar dacă în acel moment îl
primisem pe Domnul Isus în inima mea, din păcate, pentru următorii 5
ani de zile, mi-am văzut de treaba mea mai departe.
Am fost aproape de Dumnezeu,
m-am simţit acceptată, m-am simţit pentru acele momente copilul lui
Dumnezeu, dar a doua zi, venind viaţa peste mine, am rămas în
aceleaşi obiceiuri în care trăiam, am rămas exact acolo, nu am fugit
de acolo, nu L-am căutat mai departe pe Dumnezeu.
Reporter:
- Pur şi simplu pare contra naturii la această oră
să nu trăieşti o viaţă de libertate totală. Şi este greu pentru un
tânăr şi este greu şi pentru cel care recomandă unui tânăr să
trăiască o viaţă curată. Dar, Dumnezeu nu acceptă jumătăţi de
măsură.
Probabil nu a acceptat nici în continuare cei 5 ani
petrecuţi de tine în acelaşi fel de trăire. Vroiai să fii şi cu
Dumnezeu şi cu Diavolul, dar nu puteai să-i împaci pe amândoi.
Gabriela Povian:
- În aceşti 5 ani, Dumnezeu a avut privirea
îndreptată asupra mea. Eu sunt un copil înfiat, şi ca mulţi alţi
copii din anii ’70 născuţi la fel ca şi mine, n-am avut o copilărie
uşoară.
Cea prin care Dumnezeu a hotărât să-mi dea viaţă a
vrut să facă avort, dar în acea vreme nu erau permise avorturile şi
atunci ea a decis să lase copilul, să-l abandoneze într-un leagăn,
să nu facă ea un avort prin care ar putea să-i fie pusă viaţa în
pericol.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru această frică pe
care i-a dat-o pentru că pot să mărturisesc că Dumnezeu a luptat ca
eu să mă nasc. Îmi place mult Psalmul 139. Ştiu că sunt preaiubită
de Domnul şi ştiu că Dumnezeu a luptat mult ca eu să mă nasc.
Reporter (pentru cititoarele acestei cărţi):
- Draga noastră, poate te gândeşti chiar acum să
mergi să faci un avort astăzi sau mâine, poate ai o sarcină pe care
nu ţi-ai dorit-o şi de care vrei să scapi.
Dar gândeşte-te, s-ar putea ca peste 20 sau 29 de
ani cineva, undeva, într-o carte, la un radio sau la o televiziune,
să mărturisească despre tine că nu ai făcut avort. Gândeşte-te şi
opreşte-te înaintea lui Dumnezeu de la un gând pe care Diavolul ţi
l-a sădit în minte: să mergi să faci un avort, să omori un copil.
Gabriela, ai încercat să iei legătura cu părinţii
tăi?
Gabriela Povian:
- Pe tatăl meu nu-l cunosc. Nu ştiu nici
măcar cum se numeşte. Când am găsit-o pe mama şi am stat de vorbă cu
ea, la început a refuzat, probabil de frică. O înţeleg. Să vină un
om înaintea ta după 22 de ani şi să-ţi spună: „Eu sunt copilul
tău!”
O înţeleg şi vreau să mărturisesc că numai Dumnezeu
a fost cel care mi-a dat putere să o iert. Am fost foarte supărată
pe ea şi am avut foarte multe motive să o urăsc, dar Dumnezeu nu a
lăsat acea ură în inima mea. Prin puterea mea nu aş fi putut face
aşa ceva.
Apoi am mers la Şcoala Biblică “Cristos pentru
România” din Timişoara şi acolo eram uimită că toţi acei tineri se
rugau, cântau şi-L slăveau pe Dumnezeu. Aşa ceva eu nu mai văzusem.
Ce-am simţit atunci? M-am simţit mică, m-am simţit
păcătoasă. Am spus: „Doamne, nu merit să fiu în locul acesta!
Locul acesta este prea sfânt pentru mine.”
Spuneam: „Doamne, dacă s-ar despica pământul şi
aş intra în el, cred că ar fi foarte bine.” Mi-a fost ruşine.
Mi-am văzut efectiv viaţa mea, mi-am văzut modul meu de a trăi şi
mi-am dat seama că nu este deloc aşa cum vrea Dumnezeu.
Mi-am adus aminte de ceea ce îi promisesem lui
Dumnezeu, mi-am dus aminte că-L invitasem pe Domnul Isus în inima
mea dar în tot acest timp, de fapt, îl dădusem afară din inima mea.
Reporter:
- L-ai invitat în inima ta, dar l-ai pus
undeva în ‘cămară’,
acolo, sub nişte rafturi, sub nişte borcane şi n-ai vrut să mai afli
de El niciodată. Cam aşa se întâmplă.
Dar Dumnezeu, atunci când Domnul Isus Cristos intră
în inima noastră, vrea să preia El controlul total, vrea să fie El
stăpânul casei, să fie El stăpânul inimii noastre. Să nu mai
conducem noi pentru că atunci când conducem noi conducem prost şi
mergem spre şanţ, de obicei.
Gabriela Povian:
- Până atunci am avut ocazia să văd că-mi condusesem
viaţa cu propriile mele mâini şi şi fusese greşit.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că soţul meu a stat
alături de mine şi tot Dumnezeu mi-a dat înţelepciune să-l aleg pe
el ca soţ. Înainte cu o lună ca noi doi să ne căsătorim, eu mă
hotărâsem clar: „Doamne, te voi urma! Doamne voi merge până la
capăt. Voi face legământul până la capăt cu tine.”
M-a apăsat foarte tare povara păcatului acesta,
deoarece trăiam în curvie cu el, fără să fim căsătoriţi. După ce
ne-am căsătorit mă simţeam îndreptăţită să-i spun lui Dumnezeu: „Doamne,
dar acum eu sunt căsătorită, eu nu mai curvesc!”
Reporter:
- Dumnezeu se poartă cu noi ca un tată care-şi
iubeşte copii. Nu neapărat ca şi tatăl tău, care a ales să te lase
într-un leagăn şi să te abandoneze acolo. Gabriela, botezul tău în
apă a fost un pas greu pentru tine. De ce?
Gabriela Povian:
- Spuneam: „Doamne, toate
le pot face, dar să mă bag în apa aceea, chiar nu pot. Nu pot. Mie
mi se pare imposibil.”
Şi Dumnezeu iarăşi mi-a vorbit, într-un mod
personal, mie, ca eu să înţeleg, printr-un vis. Era un vis în care
am văzut sfârşitul lumii, focul, lumea fugea, eram speriată. La un
moment dat rămăsesem doar eu singură, în faţa unui pământ pârjolit.
M-am aşezat în genunchi şi am spus: “Doamne, tocmai acum vine
sfârşitul lumii, este sfârşitul vieţii mele. Eu acum voi merge în
iad pentru că nu am făcut ceea ce ştiam că trebuie să fac. Ce se
întâmplă cu mine?” Am auzit doar o voce care mi-a spus aşa: "Du-te
şi fă ceea ce ai de făcut!"
Reporter:
- Ce reprezintă botezul, la urma urmelor?
Gabriela Povian:
- Mie îmi era foarte greu. Ce vor spune
oamenii? Mi-era foarte greu să mă prezint înaintea oamenilor şi să
spun: “Uite, eu sunt pocăită, m-am botezat.” Pentru mine a
fost, pot să spun, pasul cel mai, cel mai, cel mai important, pentru
că am recunoscut înaintea tuturor oamenilor. Mi-am invitat prietenii
şi cunoscuţii. Mă bucur pentru cei care au acceptat să vină. Şi am
spus în faţa tuturor: “Da, eu Îl primesc pe Domnul Isus în inima
mea. Da, eu vreau să fiu un copil al lui Dumnezeu.”
Reporter:
- A fost o declaraţie publică a schimbării
care s-a petrecut în inima ta. A fost o recunoaştere în mod public a
faptului că din acel moment aparţii poporului lui Dumnezeu. Cum este
viaţa ta acum?
Gabriela Povian:
- Sunt şi bucurii, şi întristări, şi necazuri, dar
altfel. Am sentimentul de siguranţă. Am sentimentul că în orice
clipă, dacă voi muri, voi merge în cer. Am sentimentul că locul meu
nu este aici. Locul meu este acolo, în cer.
Am înţeles că ceea ce vrea Dumnezeu de la fiecare om
este ca orice om să semene cu El. Dumnezeu nu vrea un om pentru o
religie, pentru un cult, pentru o confesiune. Dumnezeu vrea un om
care să semene cu El.
Reporter:
- Naşterea din nou şi relaţia personală a
omului cu Dumnezeu, înseamnă pur şi simplu o schimbare a felului de
a gândi şi intrarea într-o relaţie personală cu Dumnezeu.
Rugăciunea zilnică, studiul Bibliei, bucuria,
părtăşia cu ceilalţi membri ai bisericii este parte din viaţa
noastră de zi cu zi.
Este ca şi cum ar fi pasul de intrare într-o şcoală,
într-un liceu sau într-o facultate. Urmează pregătirea. Dar ai
trecut deja, eşti deja în liceul sau în facultatea respectivă şi o
vei absolvi, dar ai intrat şi ştii că nu mai eşti afara. Deja ştii
că eşti acolo. Ai trecut de partea copiilor lui Dumnezeu.
La fel este după ce ai intrat în biserica lui
Cristos, experimentând naşterea din nou, schimbarea minţii, a
valorilor, a modului de a gândi şi având o relaţie personală, o
părtăşie zilnică cu Dumnezeu - eşti deja intrată în poporul lui
Dumnezeu.
Gabriela, printre cititorii noştri poate este cineva
care a trecut prin aceeaşi situaţie ca şi tine, a fost în pericol să
fie avortat sau cineva care vrea să facă avort.
Sau poate sunt tineri care se luptă cu aceleaşi
păcate cu care te-ai luptat şi tu şi cărora li se toarnă în cap, de
către mass-media sau de către anturaj, minciuna că este normal să
trăieşti în curvie, este normal să trăieşti în beţie, este foarte
bine să consumi droguri, este foarte bine să faci tot felul de
păcate. Ce le-ai putea spune tuturor acestora?
Gabriela Povian:
- Vreau să le spun este că sunt o valoare în ochii
lui Dumnezeu. Chiar dacă cei din jur îi consideră simpli oameni,
vreau să le spun că ei au un preţ extraordinar în ochii lui
Dumnezeu. Viaţa este prea scurtă şi totodată prea valoroasă ca s-o
pierdem în păcatele acestea trecătoare.
Mi-aduc aminte foarte bine că şi eu, după ce savuram
aceste păcate la petreceri, în inima mea rămânea un gol. Şi golul
acesta, dragii mei, numai Dumnezeu îl poate umple. Numai Dumnezeu,
pentru că este locul Lui. El şi-a lăsat acolo un gol în inima
noastră, pentru ca ea să fie umplută de El.
Reporter:
- Dragul nostru cititor, cu siguranţă experimentezi
şi tu acest gol în inima ta. Nu-l vei putea umple cu absolut nimic,
oricât vei încerca: bani, distracţie, păcate, nimic, nimic, nimic.
Doar Cristos poate să umple golul din inima ta.
Cheamă-l şi tu pe El, chiar astăzi în inima ta. Roagă-l să devină El
stăpânul total, complet, absolut al vieţii tale.
Nu-L invita în inima ta şi apoi să-l trimiţi undeva
într-un colţ, sub nişte scări. Lasă-l pe El să fie Domnul şi
Stăpânul casei inimii tale.
|
