|
INAPOI
Acest interviu a fost difuzat initial de Radio Vocea Evangheliei,
in cadrul emisiunii "VIETI TRANSFORMATE" si publicat in
cartea cu acelasi titlu.
*******************
OANA STOIAN
"Fugeam de mine insami…”,
“In
spatele usilor inchise se ascundea o mare tristete, o mare
singuratate, o mare nevoie de iubire, un gol care mi-a adus multa
nefericire, lipsa de pace si bucurie si poate o mare nemultumire
pentru tot ce aveam."
“Stiu ca absolut tot ce a fost in
trecut a fost iertat.”
“Eram o profesie, nu un om, nu aveam
o viata de om.”
Oana Stoian:
-
Tatal meu a fost primar in timpul
comunismului si in familia noastra cel mai mult s-a discutat
doctrina comunista. Aceasta m-a marcat foarte mult pentruca nu mi-am
putut dezvalui sufletul si adevaratul meu fel de a fi.
Eu si sora mea trebuia sa invatam
intotdeauna foarte bine. Am facut lectii de vioara si de fiecare
data cand erau intalniri comuniste de primari sau cu alt scop in
casa parintilor mei, noi eram chemate ca un fel de papusi care
trebuia sa ne facem jocul. Trebuia sa mergem sa cantam, n-aveam voie
sa spunem nimic, decat sa zambim si sa iesim dupa aceea.
Reporter:
In afara acelor intalniri, puteai
discuta cu parintii tai despre gandurile sau dorintele tale?
Oana Stoian:
Vazuta din afara, noi am avut o
relatie perfecta. Tatal meu era omul perfect, care se ingrijea de
copii si nu ne lipsea absolut nimic, mai ales in vremea
comunismului. ii multumesc foarte mult si-l apreciez, dar in viata
noastra personala tatal meu niciodata nu mi-a spus ca ma iubeste. si
mi-am dorit atat de mult sa-l aud spunandu-mi asta. Un alt aspect
din copilaria mea este ca intotdeauna pe tatal meu il interesau mai
mult parerile celorlalti, decat ce spuneam noi. Daca eram vazute
bine de cei din exterior, de primarii sau de membrii de partid care
veneau pe vremea aceea in casa noastra, noi eram gratiate si primeam
recompensa, daca nu, eram pedepsite.
Mama mea este si dansa o femeie
foarte sensibila, dar si-a ascuns acest lucru sub o imagine publica.
Am facut si eu acest lucru si inca il mai fac. Zambesc intotdeauna
si ce este in sufletul meu nu stie nimeni, decat Dumnezeu.
Aceasta mi-a adus un gol in inima pe
care am incercat sa-l umplu cu tot felul de lucruri. Eram un om
foarte singur, considerat fericit din afara, dar
in spatele usilor inchise se ascundea o mare
tristete, o mare singuratate, o mare nevoie de iubire, un gol care
mi-a adus multa nefericire, lipsa de pace si bucurie si poate o mare
nemultumire pentru tot ce aveam.
Reporter:
Vorbesti despre “masca” - in momentul
nr.1 scoatem masca X, in momentul nr.2, masca Y, si foarte rar
aratam ceea ce este de fapt in sufletul nostru.
Cum a decurs in continuare viata ta?
Oana Stoian :
Dupa intrarea la facultate, am fost
numita sefa de grupa, dupa medie, apoi sefa de an. Acest lucru mi-a
creat probleme pentruca la un moment dat am fost invitata in biroul
unui profesor si rugata sa dau informatii despre colegi. N-am stiut
prea multe despre aceste lucruri, dar am spus “nu” de la inceput.
Acest refuz m-a costat foarte mult si am suferit mult. Am fost data
afara din partidul comunist si am fost schimbata din functie. in
anul 3, care era cel mai greu an, m-am luptat din rasputeri sa-l
termin cu nota 10, si am reusit.
in 1992 am terminat facultatea, si am
inceput rezidentiatul in pneumoftiziologie la Spitalul “Victor
Babes” din Timisoara, sub conducerea d-lui Conf. Dr. Voicu
Tudorache. Acest lucru a avut o importanta deosebita pentru mine din
punct de vedere profesional, dat fiind faptul ca dansul este un om
foarte bine pregatit, dar mai ales din faptul ca dansul este
crestin, un “pocait”, cum ne numim noi, si dansul mi-a vorbit prima
data despre Dumnezeu. Am inteles ca Dumnezeu este Cel care poate sa
ne dea iubirea. Nu stiu cat de mare atentie am dat acestui lucru, mi
se parea supranatural sa existe o Persoana care sa-mi dea ceva ce nu
primisem atatia ani de la oamenii din jurul meu care spuneau ca ma
iubesc.
Reporter:
Si culmea, fara sa ceara nimic!
Oana Stoian:
Da, acesta era el mai important
lucru. Dumnezeu ne ofera gratuit iubirea Lui. si aceasta a venit
intr-o perioada cand lucram pana la epuizare, pentruca fugeam
de mine insami si nu stiam lucrul acesta. incercam sa-mi
umplu timpul cu lucruri care m-ar tine departe de mine. Eram o
profesie, nu un om, nu aveam o viata de om.
Dumnezeu a vazut ce se intampla de
fapt cu mine si mi-a dat ocazia ca-n 1995 sa merg in Statele Unite.
in California am cunoscut o familie de pocaiti baptisti si am locuit
la dumnealor. M-a miscat faptul ca-n acea casa era o liniste si o
pace nemaipomenite, ceva ce nu puteam descrie si care imi dorisem sa
am si eu. si sotul si sotia mergeau impreuna la biserica, studiau
Biblia, se bucurau impreuna. I-am intrebat: “Cum puteti avea o
astfel de viata?”. Mi-au raspuns: “Domnul Isus ne-a dat aceasta
bucurie”, lucru pe care la vremea respectiva eu nu-l intelegeam. Nu
stiam cine este acest Domn Isus. Atunci dansii m-au invitat la orele
de rugaciune pe care le tineau in casa dumnealor. A fost ceva foarte
caraghios pentru acea vreme, pentruca se rugau cu voce tare, iar eu
nu stiam sa ma rog deloc. Nu intelegeam nimic, eram confuza, dar
doream sa am si eu acel lucru pe care l-am vazut la acea familie.
La acele sedinte de rugaciune a
participat si socrul pastorului Daniel Branzei din Los Angeles,
fratele Traian Ban, care ulterior s-a ocupat de mine foarte mult si
ii multumesc si pe aceasta cale. Mi-amintesc apoi de fratele Andi
Cristea, care era avocat, fratele Daniel Branzei, familia tifrea, la
care locuiam eu.
Ne strangeam, studiam Biblia, cantam…
Reporter:
Era un fel de Biserica in casa.
Oana Stoian:
Da. Acolo mi s-a explicat ce inseamna
pacatul si ca am nevoie de iertarea de pacate, pe care doar Dumnezeu
ne-o poate da. L-am rugat pe Domnul Isus Cristos sa intre in viata
mea si in inima mea si sa ma curateasca, pentruca sunt o pacatoasa
si nu am nici o sansa fara El.
intre timp am primit o bursa medicala
la Universitatea din New York. in 26 ianuarie 1997 am fost botezata
la Biserica “West Side Baptist Church” din Rochester, New York.
Odata cu acea marturie publica, de care imi amintesc cu bucurie si
infrigurare, am spus “Nu” pentru totdeauna pacatului si am avut
constiinta clara ca Dumnezeu m-a iertat.
stiu ca absolut tot ce a fost in trecut a fost
iertat, am fost o persoana noua.
Reporter:
Esti fericita acum?
Oana Stoian:
Da, acum sunt fericita.
Reporter:
Scrie-ne o reteta pentru fericire…
Oana Stoian:
Acum spun si eu aceeasi reteta pe
care acea familie din Statele Unite mi-a dat-o:
Domnul Isus.
Dupa cateva luni de la botez,
Dumnezeu a inceput sa ma foloseasca in lucrarea Lui. Din Mai 1997 am
inceput sa lucrez cu copii la Rochester Family Mission, o
organizatie de ajutorare a oamenilor saraci. Acolo am deschis un fel
de gradinita in care veneau copii si faceam cu ei lucru manual,
sport, ore de citire, povesti biblice, jocuri.
in Noiembrie 1997 m-am intors in
Romania. Parintii mei erau foarte ingrijorati ca m-am pocait, dar au
vazut fericirea mea, bucuria care era in mine, pacea, rabdarea mea.
Dumnezeu I-a schimbat si pe ei foarte mult.
Acum sunt membra la Biserica Baptista
nr.3 “Emanuel” din Timisoara. Am fost in prima mea misiune in
Oltenia cu sora Alina Birgean, sotia pastorului Marius Birgean, cu
surorile Dana Costea si Maria Hateg.
Dumnezeu m-a ajutat sa-mi folosesc
darul pe care mi L-a dat: sa ii iubesc pe copii si sa ma ocup de ei.
Epilog:
Oana Stoian lucreaza in prezent cu copiii de la Biserica Emanuel din
Timisoara, si cu copii pe care ii ingrijeste la centrul infintat de
ea: "Casa Olarului".
|
